Sărbători de suflet vs. coronavirus

E seară. Destul de târziu. Nu e ca și cum aș avea vreo obligație pentru care să mă trezesc de dimineață. Dar, de când cu coronavirusul, am decis să mai stau puțin de vorbă cu mine. Și cel mai bine îmi este dimineața. Doamne, ce-am mai stat la povești! Nu ne mai întâlniserăm de mult. Cine? Eu și cu mine. Ne zăream în trecere și, culmea, ne aminteam una de cealaltă atunci când aveam nevoie să dăm vina pe cineva când lucrurile nu ieșeau așa cum aș fi vrut.
În fine, zilele trecute, ne-am întâlnit pentru prima dată după multă vreme, în momentul în care mi-a venit în minte faptul cert că vin sărbătorile. Și dacă vin, ce? Au mai venit și în alți ani. Da, dar acum vine Paștele, Învierea lui Iisus Hristos. Păi s-a mai întâmplat asta. Apoi a început conștientizarea.
În ultimii ani nu mai apucam să simt că vin sărbătorile. Încheiam cu școala, făceam bagajul și plecam spre Piatra Neamț. Acolo toate erau pregătite: casa primenită, bucatele gătite, ouăle vopsite. Venea noaptea Învierii și mergeam să luăm lumină. Repede, ca să apucăm să stăm împreună cu prieteni pe care-i vedem rar. Și unde-i sărbătoarea? N-am apucat să aflu că trebuia să ne întoarcem în București. Fă din nou bagajul. Îngrămădește ce a adus iepurașul copilului, niște mâncare că mama a gătit, parcă, pentru toți vecinii și e păcat să rămână.
Anul ăsta e altfel. Acum știu și mă bucur. Simt o emoție atât de puternică încât parcă mă doare în piept. Dar e plăcut. O lacrimă se prelinge. De bucurie. Doamne, ce emoție! Vin sărbătorile! Se apropie Învierea lui Iisus! Răzvan, să iei vopsea de ouă. Cozonac nu mă apuc să fac. Dar trebuie să avem în casă! Și cozonac și pască! Le comandăm. Eu o să fac un drob. Comandăm și friptura de miel că eu n-am făcut niciodată. Făcea mama. O să fac și un cheesecake. Lui Evan îi place mai mult decât pasca. Și în noaptea Învierii e musai să ieșim pe balcon, să cântăm cu toții „Hristos a înviat din morți!”. Doamne, vin sărbătorile! Bine că am apucat să spăl geamurile și să dau cu aspiratorul. Dacă eram la școală, nu apucam să fac toate astea pe-ndelete.
Dar sărbători departe de cei dragi? Ce-i asta? Nu poate coronavirusul să ne țină departe. Este fix vremea când ar trebui să fim cu părinții, cu frații și cu surorile, cu toți cei dragi. (Conștiința tocmai îmi plesnește una peste față: în ultimii ani nu apăreau toți pe lista de întâlniri.) Dar am rezolvat: o să punem laptopul în capul mesei, ca pe un oaspete de cinste și, online, o să ne vedem cu toții. O să fim aproape. Aproape cum n-am mai fost de multă vreme.
Anul ăsta chiar vin sărbătorile! Să le primiți cu toții în tihnă!

Rupere! De ritm, firește! Sau despre cum am început să alerg

Azi am început să-nvăț de-adevăratelea cum e cu alergatul. Până acum cred că mă jucam de-a alergatul. Nu că ar fi dat bine pe Facebook sau pe Instagram, dar chiar voiam să mai fac și altceva decât antrenamente funcționale; și-am zis eu că nu dau greș cu alegerea.
Cam așa a fost, mai ales după ce am găsit în Herăstrău o super-gașcă de alergători, #321sport. Împreună cu Radu Restivan (faină poveste are!), oamenii ăștia își luau angajamentul să-i ajute pe cei care se-ncumetă să declare răspicat #PotSaZbor (pe pista de alergare) #DeLa1La21 (la un semimaraton din mai). Cu ei, marțea devenise ziua mea de postări laudative la propria persoană, despre cum alergam eu tot mai mult.
Deși e tare departe de mine locul lor de antrenament pentru ziua de miercuri, azi am zis să încerc. Zis și făcut: pregătit echipament, pregătit băutură cu electroliți și carbohidrați  pregătit shake-ul proteic de refacere, făcut temele pe drum, adică citit ce înseamnă antrenamentul de miercuri: "În fiecare miercuri la 19:00 organizăm antrenamente săptămânale specifice la o intensitate mai mare și vom include, de-a lungul timpului, long runs, intervale, fartlek, tempo și forță". Ups! Apăreau niște cuvinte noi pentru mine; pe unele le intuiam, pe altele mi-am propus să le descopăr ușurel-ușurel.
Ajung pe pistă, în Complexul sportiv Lia Manoliu. Lume multă și faină. Apare Radu și ne anunță că facem "fartlek". Mă gândeam c-o face intenționat. A ales exact ce-mi era mai greu să-mi reprezint. Dar am aflat repede că e vorba de un antrenament specific, cu ruperi de ritm, care are ca scop crearea unei obișnuințe pentru organism de a distribui oxigen organelor vitale, ceea ce duce la creșterea vitezei.
Am zis: "Hai că-i bine! Marțea viitoare fac cei 12 km în mai puțin de o oră." Mi-a trecut destul de repede.  După încălzire și 2 ture de pistă în ritm lejer, a început antrenamentul propriu-zis. Primul gând - "Renunț!". Dar, mai apoi, "Hai să fac măcar 2 ture și-o iau spre casă". Noroc că n-am plecat. Până la final, am alergat 10 km.
Se pare că treaba asta cu alergarea nu e doar un context pentru postări faine. E o treabă serioasă care, în ceea ce mă privește, începe să genereze obiective mărețe.
Iar poza de la început reflectă destul de bine tot ceea ce-am spus. Poza color din colaj mă reprezintă pe mine, la început, când alergarea-mi părea foarte la îndemână, o joacă de oameni mari, ceva mai serioși. E făcută în același loc, pe pista Lia Manoliu, cu vreo câteva zile în urmă,  când am probat niște echipamente UnderArmour, inclusiv noii pantofi de alergare. Poza alb-negru, pe care am mai colorat-o eu nițel, ne surprinde seara, pe pistă, pregătiți să mai depășim un obstacol, chiar fără să știm.
Mulțumesc, #321sport! Multumesc, Radu! Să știi că au contat încurajările de pe traseu, atât cele de ieri, pe final de cursă în Herăstrău, cât și cele de azi, când eram cu limba atârnată de-un cot.
Ne vedem săptămâna viitoare!

Dăruitori și primitori

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt o norocoasă. Primesc exact lucrurile de care am nevoie pentru ceea ce vreau să devin. Care va să zică, sunt un primitor care-și dorește să devină dăruitor. De fapt, cred că sunt deja, măcar pentru faptul că vă împărtășesc din experiențele acestui weekend.
Zilele acestea e în plină desfășurare Convenția Internațională de Fitness "Fit for Future". Nu știu dacă, din proprie inițiativă, aș fi ajuns acolo. Noroc că, în calitatea mea de primitoare, m-am trezit cu o surpriză grozavă: o invitație la eveniment din partea Elenei Dragnea. Pe Elena am cunoscut-o la sala unde mai mergeam din când în când să fac mișcare; face niște antrenamente de nota 10. Nu e numai despre calitatea ridicată a exercițiilor pe care le propune, ci e despre energia pe care o aduce. Așa se explică faptul că, la convenția de care vă spun, a adunat cea mai faină gașcă.
Revenind la poveste, pentru niște ore bune, am avut parte de niște clase de mișcare extraordinare: "Strong by Zumba", Functional Training cu Gabriel Pană, Fun Fitness cu Gabriel Sebastian (Super jocuri! Sigur o să le fac loc în programul meu.), Pilates cu Mihaela și Andrei Mutu. Fiecare antrenament a venit cu elemente care mă vor ajuta să duc la alt nivel partea de mișcare pe care o practic.
Mâine vor urma clasele de Cycling, Bodypump, Bodycombat și altele din categorie. O să fie o zi plină!
Acasă mi-am oferit recompensa: o cină delicioasă,  binemeritată.

Chiftele de dovlecel, cele ciufulite, și chiftele de năut s-au potrivit grozav cu sosul din iaurt de soia, cu usturoi și un amestec de condimente pe care mi l-am adus din Corfu. Lipia graham era crocantă fiindcă a fost coaptă în prăjitorul de pâine. Salata - delicioasă, poate și datorită semințelor de dovleac și stafidelor care nu prea se văd în fotografie.

Să tot fii primitor și să primești o astfel de zi!

Mulțumesc și dau mai departe!

Construiți-vă amintiri!

Weekendul trecut a fost unul de pomină. Au fost câteva seri care m-au făcut să realizez și mai bine cât de important este să-ți construiești amintiri. Fără amintirile din copilărie și din adolescență, n-aș fi putut savura la maxim evenimentul desfășurat la Romexpo, Nostalgia la televizor.
Am descoperit conceptul în vară, în Cluj Napoca, pe una din scenele de la Untold. A fost una dintre scenele cele mai populare și, pentru mine, surprinzătoare. Nu-mi venea să cred că adolescenții de astăzi știu toate versurile din cântecele adolescenței mele și că se bucură de acele ritmuri cel puțin la fel de mult ca și mine. I-am redescoperit apoi prin septembrie, pe Calea Victoriei, în București, pe o stradă laterală, blocată special pentru cei care voiau, cu nostalgie, să guste din aroma anilor '90 și mai încoace. Tot atunci anunțaseră cea mai mare petrecere marca Nostalgia. Nu puteam să lipsesc.
Ne-am cumpărat biletele din vreme și am anunțat pe toată lumea că vom fi acolo.
Surpriza a fost mare căci nu doar muzica m-a purtat înapoi în timp, dar toate colțurile amenajate remarcabil: sufrageria copilăriei mele, cu mileul de pe televizor și cu telefonul fix cu disc, alimentara cu rafturi pe care stăteau împrăștiate câteva sticle de ulei și câteva conserve, Tetris, strămoșul jocurilor portabile de astăzi, calculatoare și televizoare cât un sfert din cameră, cu purici cu tot, cei generați de semnalul slab de la antenă (în condițiile acestea am văzut cum echipa de fotbal a României a pierdut cu 2 la 0 în fața Suediei). Pentru toate am plătit cu file din Carnetul de cecuri pentru alocație.
Oameni de seama noastră, tineri... (de aici ar putea reieși că eu nu mai sunt tânără, ceea ce ar fi greșit; mă simt ca la 20 de ani!), adolescenți, toți au încercat să se încadreze în atmosferă: unele purtând uniforma școlară de atunci, cea cu carouri și cu șorțuleț albastru, alții alegând un sandviș cu parizer, dar toți cântând și dansând.
Povestind despre toate acestea, realizez că a fost un weekend în care mi-am construit noi amintiri. Rămâne de văzut în ce zi le voi accesa și mă voi bucura de ele.
În rest, o altă grijă a mea e să-l învăț pe Evan, băiatul meu, să-și creeze și el amintiri. Sper să fac parte și eu din cât mai multe din ele!
Spor la amintiri valoroase!