E seară. Destul de târziu. Nu e ca și cum aș avea vreo obligație pentru care să mă trezesc de dimineață. Dar, de când cu coronavirusul, am decis să mai stau puțin de vorbă cu mine. Și cel mai bine îmi este dimineața. Doamne, ce-am mai stat la povești! Nu ne mai întâlniserăm de mult. Cine? Eu și cu mine. Ne zăream în trecere și, culmea, ne aminteam una de cealaltă atunci când aveam nevoie să dăm vina pe cineva când lucrurile nu ieșeau așa cum aș fi vrut.
În fine, zilele trecute, ne-am întâlnit pentru prima dată după multă vreme, în momentul în care mi-a venit în minte faptul cert că vin sărbătorile. Și dacă vin, ce? Au mai venit și în alți ani. Da, dar acum vine Paștele, Învierea lui Iisus Hristos. Păi s-a mai întâmplat asta. Apoi a început conștientizarea.
În ultimii ani nu mai apucam să simt că vin sărbătorile. Încheiam cu școala, făceam bagajul și plecam spre Piatra Neamț. Acolo toate erau pregătite: casa primenită, bucatele gătite, ouăle vopsite. Venea noaptea Învierii și mergeam să luăm lumină. Repede, ca să apucăm să stăm împreună cu prieteni pe care-i vedem rar. Și unde-i sărbătoarea? N-am apucat să aflu că trebuia să ne întoarcem în București. Fă din nou bagajul. Îngrămădește ce a adus iepurașul copilului, niște mâncare că mama a gătit, parcă, pentru toți vecinii și e păcat să rămână.
Anul ăsta e altfel. Acum știu și mă bucur. Simt o emoție atât de puternică încât parcă mă doare în piept. Dar e plăcut. O lacrimă se prelinge. De bucurie. Doamne, ce emoție! Vin sărbătorile! Se apropie Învierea lui Iisus! Răzvan, să iei vopsea de ouă. Cozonac nu mă apuc să fac. Dar trebuie să avem în casă! Și cozonac și pască! Le comandăm. Eu o să fac un drob. Comandăm și friptura de miel că eu n-am făcut niciodată. Făcea mama. O să fac și un cheesecake. Lui Evan îi place mai mult decât pasca. Și în noaptea Învierii e musai să ieșim pe balcon, să cântăm cu toții „Hristos a înviat din morți!”. Doamne, vin sărbătorile! Bine că am apucat să spăl geamurile și să dau cu aspiratorul. Dacă eram la școală, nu apucam să fac toate astea pe-ndelete.
Dar sărbători departe de cei dragi? Ce-i asta? Nu poate coronavirusul să ne țină departe. Este fix vremea când ar trebui să fim cu părinții, cu frații și cu surorile, cu toți cei dragi. (Conștiința tocmai îmi plesnește una peste față: în ultimii ani nu apăreau toți pe lista de întâlniri.) Dar am rezolvat: o să punem laptopul în capul mesei, ca pe un oaspete de cinste și, online, o să ne vedem cu toții. O să fim aproape. Aproape cum n-am mai fost de multă vreme.
Anul ăsta chiar vin sărbătorile! Să le primiți cu toții în tihnă!
